Lindricul muzical: tărâmul cu cherestea

Bună ziua!

Astăzi doresc să vă vorbesc despre cel mai oligofren personaj din întreaga scenă muzicală internaţională. Este vorba de timbark. Ba nu, stai, ăla e un suc, este vorba de Timbland. Ba nu, cică nici aşa nu îl cheamă ci de fapt ar fi Timberland, adică în traducere libera „tărâmul cu cherestea”. Unii îl numesc cel mai mare producător de muzică în momentul de faţă, mie îmi place să vorbesc despre el ca fiind copilul nelegitim al lui Droopy şi al Arethei Franklin.




În momentul ăsta o să preiau laitmotivul lui Hazdrubal şi voi afirma următoarele două lucruri despre „tărâmul cu cherestea”:

1. tărâmul cu cherestea nu cântă
2. toată lumea ştie că tărâmul cu cherestea cântă.


Şi totuşi, care e reţeta succesului?

Odată ce şi-a ales nume de firmă de bocanci (era cât pe ce să nu mai scriu articolul la cât de fascinat am fost de tricourile polo de pe siteu firmei)

Timbland face cum face şi apare mai în toate videoclipurile posibile, chiar nu ştiu cum. Probabil că ăştia încearcă să scape de el, i-au zis că filmările au loc în Maroc şi exact când să tragă ultima dublă a venit şi Timbland deshidratat şi le-a zis că nu crede că i-au dat adresa corectă de dună de nisip.
Pe lângă apariţia în videoclip, Timberland ţine să facă şi câte o mică cuvântare, ba la începutul melodiei, ba pe la mijloc, ba chiar odată cu artistul principal, că „pula me” , e Timbland şi face ce vrea muşchi lui. De obicei, şi prin de obicei înţeleg de fiecare dată, cuvântarea lui „târâmul de cherestea” nu are nici un efect muzical pozitiv asupra melodiei, nu o face mai frumoasă, nu îi dă superputeri (în ciuda faptului că e totuşi vorba de Timbland) ci, şi acum deja devin subiectiv, cred eu, are menirea de a-i face pe artiştii principali să pară mai tari prin comparaţie. De exemplu: Deşi Madonna şi cu Justin Timberlake (Lacul cu cherestea) cântă ca două clopote scăpate în fântână, performanţa lor este de-căcătizată de prezenţa lui Timbland.
Timbland are o pasiune enormă pentru butoane şi tehnologie, cred că le şi spune regizorilor la începutul filmărilor:
Bă, puţă, io-s Timbland, când vin la filmări vreau să văd nişte butoane sau chestii tehnologice. Nu-mi pasă ce, că-i tastatură de calculator că-i buton de lansare de arme nucleare că-i o rotiţă de aia care cârâie când învârţi de ea, clar?!!!
Nu cred că a fost prea fericit când lui Timbland nu i-a dat nimeni butoane la începtul clipului cu 4 minutes. Ia uitaţi-vă la săracu ce criză spasmotică are şi cum parcă ar tasta nişte butoane acolo( pe la secunda 48), păcat că-s imaginare, ar fi făcut nişte sunete tehnologice de toată frumuseţea cu ele.

Pentru binele vostru vă recomand să nu vă uitaţi la mai mult de 30 de secunde din videoclip că după partea amuzantă brusc devine trist. Vă rezum să nu muriţi curioşi: o femeie de patruj şi ceva de ani se dezbracă (dar totuşi rămâne îmbrăcată) de faţă cu neposu’



Dacă la început timbland mai băga o gagică bună la înaintare şi mai scotea o melodie de ţi se mişca curu pe scaun involuntar, acum timbland ar putea să pună un câine să călărească un contrabass şi ar fi cel mai tare nou beat din muzica momentului. E muzică de căcat dar e chestie de brand. De aceea pe sistemul Nike/ Naik, Adidas/ Abidas, Dolce and Gabana/ Dani and George, propun să avem şi noi negrul nostru al cărui muzică, oricât de proastă ar fi, să se vândă ca pâinea caldă. EVRIKA! L-am gasit: nimeni altul decât maestrul Dan Bursuc, mentorul maneliştilor români.



Editare de dupa: Lumea zice ca nu-i nici pruna nici piersica, nici timberland nici timbland. E timbaland