Elogiu clasei muncitoare

Pe când eu mă culc, cu ochii injectați de bere, ei se trezesc, cu ochii injectați de nesomn. Se spală pe dinți în sictir, scrâșnind din ei, pregătindu-se pentru o nouă zi de muncă.

Slavă vouă! Cei care vă târâți picioarele ca niște zombie în fiecare zi spre muncă, cu o expresie goală pe mecla boțită, cu coșurile proaspăt stoarse încă zemuind, cu rănile sângerânde de la bărbieritul somnambul și cu machiajul strâmb, trântit în grabă. Când voi vă îngrămădiți în metrouri și autobuze, clefăind cu lehamite ultimele urme de cafea dintre dinți, singura chestie pe care ați băgat-o sub nas, eu mă întorc de pe partea stângă pe aia dreaptă și visez în continuare țâțe.

Voi, prin efortul vostru susținut faceți lumea să funcționeze cu slujbele voastre banale, care nu vă inspiră creativ în nici o direcție și vă transformă în drone. Când eu mă trezesc, pe la prânz, prânz și ceva și mă scarpin la coaie, uitându-mă chiorâș la soare, voi deja gârâiți de atâta muncă. Fără voi am pica în anarhie.

Nu aș vrea să ajung ca voi, un peon fără minte și individualitate în mecanismul plictisitor al societății, dar vă respect. Vă apreciez tăria de caracter. Eu m-aș fi împușcat de mult.