Profailăr: Viermele corporatist

Buun, după lungi așteptări a celor maxim 3 persoane care se uită aici, ete că profailărul recidivează din nou pentru a doua oară (reloaded). Dacă în episodul trecut am analizat fin neteziciunile creierului pseudointelectualei coclite, astăzi trecem la un alt personaj de lângă casa omului pe care n-are cum să nu-l cunoașteți.

Origini: Viermele corporatist nu poate fi catalogat clar de mic. E un individ normal care se transformă brusc pe la o anumită vârstă. Poate să fi fost tocilarul clasei, rebelul jmecher care chiulea să fumeze după școală, nașpeta din prima bancă sau curva școlii. In general provine din familii cu venit mediu sau mediu-superior. Țineți minte cuvântul mediu, că acesta reprezintă esența acestui individ. Nu a fost niciodată cel mai sărac, cel mai prost sau cel mai urât. Dar nici invers. Prima mare frustrare a individului ăsta scârnav a fost că niciodată în copilărie nu a fost în cercul social în care a vrut să fie. Nu a avut destulă (calitatea x) să se asocieze cu gașca de oameni care-s X. S-a mulțumit cu ăia din Y, net inferiori, cu care umbla doar din lipsă de altceva iar faptul că nu a fost acceptat de alde X l-a făcut să se simtă tot timpul pe dinafară. De aici s-a născut nevoia lui nehalită de a aparține de ceva. De a fi considerat o rotiță mică dar importantă într-un mecanism imens.

Educație: Viermele corporatist nu e prost. E destul de deștept încât să nu fie prost și destul de prost încât să nu fie deștept. A rămas tot timpul undeva în mediocritate, frustrarea lui principală izvorând exact din faptul că nu a fost cel mai bun la nimic. Gigi-mențiune, ăla primu sub dunga de oameni interesanți dintr-un anumit punct. Rezultatele școlare sunt irelevante și bazate pe cât și-a dat interesul, pentru că la școală, mediocrul are posibilitatea de a fi și primul, și ultimul, depinzând doar de cantitatea de muncă investită. O trăsătură esențială este că toți viermii corporatiști au avut o pasiune mare în școală (in general artistică) la care, din păcate, oricât s-ar fi chinuit, nu au reușit să fie decât excepțional de mediocri și au fost nevoiți să renunțe undeva prin facultate, să se apuce de ceva serios, ca sa nu ajungă muritori de foame.


De ce îți vine să îl calci pe muie: Viermele corporatist e exact ca chest-bursteru din filmele alien. Niciodată nu știi clar din cine poate să iasă. Poate să fi fost cel mai bun prieten al tău la un moment dat, brusc metamorfozat într-un costumat slinos, bărbierit bine și mirosind a after-shave aplicat generos. Dacă înainte era oricând disponibil de o bere sub nas și de o conversație în care să contribuie cu o sclipire genială de mediocritate, de la transformarea in vierme, are tot timpu' de muncă. Un proiect, o prezentare, un raport, un eveniment la firmă, un powerpoint o circularăsiocafeadefacutlasefu'satraitidomnusef. Și când dai de el, dichisit ca un mormon, omoară orice conversație cu povești anoste despre munca lui. Întâi deturnează conversația cu un fin "EXACT așa mi s-a întâmplat și mie la serviciu ieri", apoi te troznește in ficat cu o descriere a ultimului timbilding și mamă ce chestii marfă au făcut ei acolo și să vezi ce a zis Georgescu (pe care nu îl cunoști și nici nu vrei să îl cunoști). O să afli iar ce salariu mare are, ce beneficii și șanse de viitor și chit că stă zece ore pe zi acolo, îi mai trage câte o cârjă secretarei - pardon assistant manageriței- după program. Uneori a mai și prins romgleză de la workplace și are impresia că e la socialising cu colegii și dă cu limba de lemn în tine până îți învinețește creierul și te abții să-i fuți una că totuși e amicu' icsulescu cu care acu 5 ani beai Săniuța și alergai câini să te piși pe ei și mereu îl prosteai să îi țină el și uita de ce are mâinile ude după 10 minute.

Nevoi speciale: E FERICIT. E fericit că e acceptat ca fiind un peon plictisitor și fără minte. În sfărșit s-au găsit alții exact ca el care să-l considere esențial. Ție nu-ți pasă că e fericit, dar lui nu-i pasă că ție nu-ți pasă. Uneori mai menționează că muncește mult dar apoi o întoarce că are salariul baban și că se merită. Ție nu îți pasă de salariul lui. Îi explici că totul e un cerc vicios izvorât din faptul că are pula foarte, foarte, da' știi cum, miscroscopic de mică. Lui nu-i pasă că are nanopulă. Compensează bine. Cel mai sănătos este să îl tăiați din lista de crăciun, și să îl ignorați complet. Eventual va ajunge, pe la 40 de ani, într-o depresie cruntă și, după ce va sparge un salariu trăgând cocaină scumpă dintre bucile unei prostituate ieftine, se va spânzura de calorifer cu un singur bilet mic, scris de mână, agățat de gât:

"Cîcat. Am luat viața in serios"