Babele

Aţi observat vreo dată că babele sunt coloana vertebrală a oricarui buletin de ştiri ? Dacă nu fac parte din ştirea propriu-zisă, se găseşte un reporter să întrebe o babă ce părere are în legătură cu ce se întâmplă sau, daca e ceva tragic, semitragic sau tragicomic, se găseşte o babă să plângă în faţa camerei de să se scuture costumul bun, de dus la biserică pe ea. De ce? Pentru că babele nu au absolut nimic mai bun de făcut toată ziua decât să caute dezastre şi să se învârtă în jurul lor ca muştele la căcat poate le bagă cineva în seamă. Cum ia foc casa vecinului Costel, toate babele pe o rază de un kilometru îşi pun capotu’ de duminică, ăla cu flori roz, şi baticu’ ăla fain de le întreabă toată lumea de unde şi l-au cumpărat şi ţup călare pe tot ce miroase a reporter, poate-poate le bagă în seamă.

Şi mai sunt şi inutile. Dacă ar fi să se facă o scară de măsurare pentru cât de tragic e un eveniment, plânsul unei babe ar trebui să aibă valoarea 1; cam cât are o băşină de-a mea pe scara Richter, sau budinca pe scara durităţii (cum dracu s-o fi chemând), pentru că o babă plânge la fel de extrem din absolut orice; chit că e vorba de o bombă atomică într-un oraş mare sau un căţel şchiop. Baba nu se încurcă cu jumătăţi de măsură, dă din ea tot ce poate în orice circumstanţă, nici o tragedie nu e destul de mică să nu merite un plâns dedicat de minim juma’ de oră. Nu stă să o frece dom’le ca ăştia tineri, dă randament, ce pizda măsii dacă o treabă merită facută, apăi merită facuta bine! Plus, cum ziceam, nu au nimic mai bun de făcut. O ştire cu babe în ea e o ştire proastă. Apropo, pe scara asta a tragediei, plansul lui Bruce Willis ar trebui sa aiba 10, pentru ca daca plange el, e grav.

Bineînţeles, se întâmplă foarte des ca babele să se afle la capătul greşit al unei ştiri, mai exact ăla de victimă. E normal, daca te tot plimbi în hainele de duminică în juru casei în flăcări vecinului Costel să te ia ăsta de batic şi să te trântească in coteţul găinilor, care nu e în flăcări, şi să-şi înece amaru’ în grotele bătătorite ale unui corp de 75 de ani. De fapt, nu e normal deloc. Eventual tot te prind ăştia după un viol şi faci la fel de multă închisoare şi pentru una de 75, şi pentru una de 25. Dacă aş fi io în locu’ lor, să zicem că vreau tare de tot să violez pe una ca să experimentez cum e să fii curva cuiva la pârnaie pentru 5-7 ani, apăi m-aş duce la cel mai apropiat concurs de miss/prezentare de moda/orice adunătură de muieri care să arate decent şi mi-aş alege victima de acolo. Dacă tot e să faci puşcărie pentru viol, măcar să i-o vâri lu una care să arate bine, zic io, că după ce te prind miliţienii, băbăciune-bunăciune, tot aia păţeşti.

Are Cartarescu o carte “De ce iubim femeile?”. Evident ca n-am citit-o, da’ pot sa-mi dau si io cu parerea. Eu zic ca noi, barbatii, iubim femeile pentru ca au vagin. N-as putea iubi o femeie cu penis. As putea iubi o femeie saraca, proasta, sau cu 6 degete la picioare, da’ una cu penis sigur n-as putea. Mi se pare aberant conceptul de carte a lu’ asta. Uite am raspuns la intrebarea lui in 3 randuri, nu ma cac pe mine cu best sellere ca Cartarescu (oare o fi acceptata cacofonia?)

Urasc paianjenii dar le inteleg rolul. Lumea ar fi diferita fara ei, pe mine insa nu ma deranjeaza rolul ci mai mult aspectul asa ca daca as fi Dumnezeu™ sau orice alt omnipotent imaginar i-as modifica fizic pastrandu-le insa rolul. Paianjenii mei vor arata ca niste clovni mici si veseli si vor aluneca usor cu monocilul lor micut, pe plasa lor multicolora catre muste, pe care le vor devora cu zgomote hazlii de trompeta. Astia da paianjeni, nu ca astia reali care abia asteapta un accident nuclear sa se faca cat vaca si sa te scuipe cu acid in ochi.